Dejudiciarizarea procesului penal în privinţa unui copil presupune aplicarea unor proceduri extrajudiciare, în care medierea dispune de o poziţie prioritară.

Medierea penală poartă un caracter specific, diferit de alte tipuri de mediere. De acest raţionament s-a condus şi legiuitorul moldovean în Legea cu privire la mediere, plasând-o într-o secţiune separată. Legea stabileşte o procedură de mediere extrajudiciară. Potrivit art. 32 alin. (6) al Legii cu privire la mediere, procesul de mediere nu substituie procesul penal. Medierea are efecte mai pronunţate dacă se utilizează în faze incipiente ale procesului, evitând astfel efectul psihologic negativ care îl lasă acestea asupra persoanelor, îndeosebi asupra copiilor. De asemenea, restaurarea, pe cât se poate de urgent, a unui drept încălcat este un obiectiv determinant în justiţia restaurativă. În aşa mod, cu cât mai repede părţile vor găsi numitor comun, cu atât victima va obţine o reparaţie echitabilă. Astfel, rolul procurorului în aspect de utilizare a instituţiei medierii este semnificativ, îndeosebi în cauzele cu copii. Importantă este şi economia de resurse în cazul efectuării medierii pe cât se poate de urgent după producerea conflictului penal.

Aşadar, în procesul penal apare un nou subiect procesual – mediatorul, care însă are atribuţii decizionale limitate, neavând autoritatea de a lua o hotărâre.

Medierea penală nu împiedică persoana de a renunţa în orice moment la această procedură şi de a apela la justiţia tradiţională până la emiterea de către procuror a ordonanţei de încetare a procesului, fie de către instanţă a sentenţei de încetare. După emiterea hotărârilor menţionate soluţia este guvernată de autoritatea de lucru judecat. Totuşi, în situaţia în care victima a fost dusă în eroare, fie în alte împrejurări care pot constitui un viciu fundamental, procurorul este în drept să reia urmărirea. Echitatea procesului în cadrul medierii este asigurată de garanţiile procedurale prevăzute atât în Codul de procedură penală, cât şi în Legea cu privire la mediere. Aceste două acte se completează şi nu se exclud reciproc. Art. 3 al Legii cu privire la mediere enumeră principiile de bază ale medierii, acestea fiind: accesul liber şi egal la această procedură, principiul liberului consimţământ, al confidenţialităţii, al imparţialităţii, al neutralităţii, al independenţei şi al liberei alegeri a mediatorului – principii generale pentru toate tipurile de mediere, inclusiv cea penală.

Art. 18 C. proc. pen. stabileşte, inter alia, că accesul publicului la şedinţe poate fi interzis când, datorită unei împrejurări speciale, publicitatea ar putea să prejudicieze interesele justiţiei. Confidenţialitatea medierii asigură drepturile ambelor părţi, deci şi interesele justiţiei. Oricare ar fi rezultatul medierii, acesta nu poate fi obiectul relatărilor publice. După cum se menţionează în art. 32 alin. (8) al Legii cu privire la mediere, „nesemnarea unui acord de împăcare nu poate prejudicia situaţia părţilor”. Având în vedere caracterul confidenţial al medierii în asigurarea echităţii procesului, în sarcina mediatorului trebuie pusă responsabilitatea de a asigura egalitatea părţilor, imparţialitatea sa, caracterul proporţional al obligaţiilor luate de către părţi. Informarea părţilor privind drepturile acestora în procesul de mediere rămâne a fi, de asemenea, o obligaţie impusă mediatorului, precum şi asigurarea participării pedagogului sau psihologului. Participarea părţilor în cadrul procesului de mediere determină acceptarea de către acestea a faptelor care constituie obiectul litigiului penal. În acest aspect, recunoaşterea faptelor respective poate afecta o altă garanţie a procesului echitabil – prezumţia de nevinovăţie. În scopul garantării acestui principiu, Legea cu privire la mediere (art. 32 alin. (7) stabileşte că „faptul participării la mediere nu poate servi ca dovadă a recunoaşterii vinovăţiei”. Aceasta înseamnă atât excluderea oricărei informaţii din dosarul penal privind procesul de mediere în cazul eşuării acestuia, cât şi excluderea oricărei informaţii pentru dosarul penal aflat în gestiune, fie pentru alte eventuale dosare, comunicate de părţi în cadrul procesului de mediere. Potrivit acestui principiu, se interzice de a utiliza informaţiile obţinute în procesul de mediere în cadrul dosarului penal, ca şi interdicţia de a asimila acceptul de a participa la procesul de mediere cu recunoaşterea vinovăţiei. În acest aspect, procurorului, pe lângă faptul că i se interzice categoric de a audia în calitate de martor mediatorul, i se interzice şi de a efectua oricare altă acţiune care ar putea provoca afecţiune acestui principiu. Pornind de la faptul că părţile sunt acelea care decid destăinuirea unei informaţii oarecare din procesul de mediere, acestea pot solicita sau accepta, în situaţii excepţionale, audierea mediatorului în calitate de martor. Audierea în calitate de martor determină înlăturarea din procesul de mediere a mediatorului.

Principiul confidenţialităţii procesului de mediere împiedică destăinuirea oricărei informaţii obţinute în cadrul medierii. Procurorul comunică mediatorului că acesta poate atenţiona părţile la procesul de mediere asupra obligaţiei de a păstra confidenţialitatea informaţiei, fiind în drept să solicite semnarea unui acord de confidenţialitate. Totuşi, mediatorul este obligat să informeze autorităţile competente referitor la o infracţiune iminentă, despre care ia cunoştinţă în procesul de mediere.

O problemă controversată este şi cea a respectării termenelor rezonabile ca o garanţie a unui proces echitabil. Art. 32 alin. (6) al Legii cu privire la mediere stabileşte că procesul de mediere nu suspendă procesul penal.

Instituţiile procesual penale conexe cu medierea penală
Instituţia medierii este într-o legătură organică cu alte instituţii procesuale, cum sunt: plângerea prealabilă şi împăcarea.

Instituţia plângerii prealabile constituie o excepţie de la principiul oficialităţii potrivit căruia organele de urmărire penală sunt obligate de a porni urmărirea penală în toate cazurile în care se constată că a fost comisă o infracţiune. În baza acestui principiu urmărirea penală trebuie pornită în toate cazurile indiferent de care interese au fost prejudiciate: cele generale sau unele particulare. În cea mai mare parte de cazuri, atunci când se comite o infracţiune se aplică principiul oficialităţii şi organul de urmărire penală este obligat să pornească urmărirea chiar dacă victima nu a depus o plângere. Totuşi, există situaţii când voinţa victimei este determinantă la pornirea urmăririi penale, aplicându-se în acest caz principiul disponibilităţii în procesul penal. Instituţia are ca scop acordarea victimelor infracţiunilor a unor drepturi discreţionare în a determina pornirea şi încetarea procesului penal.

Instituţia plângerii prealabile reglementată de art. 276 C. proc. pen. stabileşte că pentru anumite infracţiuni urmărirea penală poate fi pornită doar la plângerea prealabilă a victimei.

Incapacitatea sau capacitatea de exerciţiu limitată sunt instituţii ale dreptului civil. Art. 24 C. civ. stabileşte că persoana care în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau deficienţe mintale) nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale poate fi declarată de către instanţa de judecată ca incapabilă. Asupra ei se instituie tutela.

În categoria persoanelor cu capacitatea de exerciţiu limitată, în sensul art. 276 C. proc. pen., se includ şi copiii.

Plângerea prealabilă poate fi întocmită în formă liberă. Totuşi, este important ca în aceasta să fie menţionate informaţii privind infracţiunea, faptul că persoana este o potenţială victimă a acestei infracţiuni şi datele acesteia. La depunerea plângerii, persoanei i se comunică drepturile sale, inclusiv dreptul de a se împăca sau a-şi retrage plângerea.

Instituţia plângerii prealabile este în directă legătură cu instituţia împăcării. În legislaţie împăcarea capătă efect de instituţie a dreptului material, fiind prevăzută în art. 109 C. pen. Art. 109 C. pen. prevede împăcarea ca un act de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă. Legea penală, însă, admite împăcarea doar pentru anumite categorii de infracţiuni prevăzute în capitolele II-IV ale Codului penal:
a) Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei;
b) Infracţiuni contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei;
c) Infracţiuni privind viaţa sexuală.

În situaţia în care infracţiunea a fost săvârşită de un copil, împăcarea poate avea loc şi pentru o infracţiune gravă specificată în capitolele II-IV.

Prin împăcare conflictul se stinge nu ca urmare a unui act de voinţă unilateral din partea persoanei vătămate, ci printr-un act bilateral, prin voinţa comună a victimei şi a făptuitorului.

Extras din raportul de evaluare a mecanismelor de dejudiciarizare aplicate copiilor in Republica Moldova prezentat în cadrul conferinței naționale din 4 mai, 2012. Autor: Igor Dolea